INTERVIU-DOCUMENT (1): Ovidiu Nacu, tatăl “natural” al lui Cațavencu, despre istoria zbuciumată a anilor 90. În alte roluri: Radu Mazăre și Nae Caranfil

Bun!
INTERVIU-DOCUMENT (1): Ovidiu Nacu, tatăl “natural” al lui Cațavencu, despre istoria zbuciumată a anilor 90. În alte roluri: Radu Mazăre și Nae Caranfil: "
Februarie 1990: “Veniți la Cațavencu”, “Luați Cațavencu” striga un tânăr student la Stația de metrou Izvor. Tânărul era actualul primar al Constanței, Radu Mazăre. A scris la primul număr și a fost cel mai bun vânzător de ziare, după cum povestește Ovidiu Nacu, cel care a lansat titlul pe piață, într-un interviu-document acordat în exlusivitate paginademedia.ro.
Sute de nume s-au perindat pe la Cațavencu la începuturi. Regizorul Nae Caranfil a scris un an în revista de satiră.
Totul începuse cu doar o lună în urmă, imediat după Revoluție…

Ianuarie 1990. TVR difuza “O scrisoare pierdută”, în montarea lui Liviu Ciulei, cu Victor Rebengiuc, Cotescu, Mircea Diaconu și Dem Rădulescu. “Asta e!” și-a spus pe atunci studentul Ovidiu Nacu. “Cațavencu” îi va fi numele, și-a spus el, după cum povestește în interviul acordat paginademedia.ro. Un prieten vine la Ovidiu Nacu acasă cu Doru Bușcu și Sorin Vulpe. Cei doi îl aduc pe Liviu Mihaiu și începe Cațavencu – săptămânal incomod.

Aproape doi ani mai târziu, cațavencii se rupeau de Ovidiu Nacu (vedeți în interviu miezul conflictului) și scoteauun nou titlu – Academia Cațavencu, împreună cu Mihai Cârciog și Mircea Dinescu. Primul Cațavencu avea să se stingă după câteva luni.

Paginademedia.ro vă prezintă în două părți un interviu-document despre istoria unei reviste, despre începuturile presei scrise în România postdecembristă, despre cât de ușor se câștigau bani din ziare și tot la fel de ușor se cheltuiau, despre frenezia unei epoci.

Din prima parte:

• Într-o seară am văzutla TV “O scrisoare pierdută” în regia lui Ciulei de la Bulandra și atunci am zis “asta e, Cațavencu trebuie să se cheme”.

• Aveam un televizor Cromatic pe care îl cumpărasem cu banii de la nuntă. Am vândut televizorul și am scos revista.

• Texte bune aveau mai ales Bușcu și Mihaiu, Vulpe n-a fost niciodată un tip cu umor.

• Cel mai bun vânzător la vremea aia, care și debutase în primul număr din Cațavencu, a fost Radu Mazăre. El venise la mine cu un text, eu i l-am publicat pentru că era bun, nu era lung, un textuleț. El a vândut la stația Izvor și a vândut cea mai mare cantitate, era foarte activ, făcea reclamă, striga “Hai la Cațavencu!”.

• La mine acasă a fost redacția primelor numere. La mine acasă erau în permanență, timp de câteva săptămâni, de dimineață până noaptea erau în permanență oameni, era un fum de nu te mai vedeai dintr-un colț în altul al camerei, mâncam parizer cu pâine și făceam revista. Nu mai reușeam să aerisesc niciodată casa aia.

• După ce am făcut o groază de bani fără să conștientizez, a fost o chestie neprogramată, parcă i-aș fi găsit pe jos, nici n-am știut să-i păstrez și i-am cheltuit pe tot felul de tâmpenii.

• Primele publicații pe care puteam eu să le fac atunci, pentru că nu aveam niște structuri redacționale paralele în afară de Cațavencu, erau niște reviste erotice (Bordel, SexPress), nu porno.

• După plecarea Cațavencilor, revista a mai mers vreo jumătate de an în pierdere, în pierdere cruntă pentru ca să-l țin, să scot jumătate de an revista, după plecarea lor, a trebuit să vând un apartament.

Interviul, pe larg:

Petrișor Obae: Dăm timpul înapoi, 1989 noiembrie. Ce făcea Ovidiu Nacu atunci?
Ovidiu Nacu: Eram student la limbi străine, la engleză. Mă gândeam să renunț la facultate și să emigrez în America, pe de o parte, iar pe de altă parte așteptam cu nerăbdare căderea lui Ceaușescu, despre care eram oarecum conștient. După tot ce se întâmplase în jur, Ceaușescu era ultimul dinozaur rămas și era foarte clar că are lunile numărate. S-a întâmplat și imediat după am vrut să scot o revistă.
Primele titluri au fost Baricada, Observator și Phoenix, iar a patra revistă a fost a mea. Revista mea a apărut înainte cu câteva zile de Expres.
De unde a venit ideea “vreau să fac o revistă”?
Eu aveam o atracție pentru presă, am vrut să dau și la ziaristică. Până la urmă n-am dat, pentru că nu se putea intra la ziaristică, la Ștefan Gheorghiu, decât cu recomandare de la organele de partid, recomandare pe care n-am reușit să o obțin.
Aveați ceva bani strânși, cu ce ați apărut?
Cu nimic. Am vrut să scot o revistă, mi-a venit o idee, am făcut o idee clară despre ce fel de revistă vreau să scot, am făcut o echipă…
Spre surprinderea mea, băieții de la filologie nu erau ceea ce îmi trebuia mie pentru revista asta, pentru că eu voiam să scot o revistă de satiră politică.

Ideea de Cațavencu după o seară la televizor

Toată lumea era însetată de politică la acel moment, nu exista niciun alt subiect de interes la începutul lui ‘90, dar toți erau niște încrâncenați, niște serioși, niște analitici, niște profunzi. Eu nu voiam așa ceva, voiam să abordez dintr-un unghi diferit și anume să-i bășcălesc, să-i caragializez, pentru că mie așa mi se părea că se întâmplă atunci.
Într-o seară am văzutla TV “O scrisoare pierdută” în regia lui Ciulei de la Bulandra și atunci am zis “asta e, Cațavencu trebuie să se cheme”. Aveam niște prieteni cu care discutam treburile astea, le-am spus a doua zi ideea mea și au început să se aducă unii pe alții.
A fost o fluctuație fantastică, cred că au trecut sute de oameni pe la Cațavencu, într-un singur an. Toți au venit cu textulețe, mai proaste, mai bune, am respins, i-am pus să refacă, am refăcut eu, am tăiat, în sfârșit, așa s-a întâmplat.

Am vândut televizorul și am scos revista

De ce Cațavencu?
Este cel mai interesant, cel mai spectaculos, cel mai spumos arhetip de politician din literatura română. Se vorbea despre “un cațavencu”. Ajunsese substantiv comun. E de departe cel mai interesant din tot teatrul lui Caragiale.
Haideți să ne întoarceam fix la istoria primului număr, cum s-a făcut, cu cine? Ați pus bani de-o parte, trebuia să plătiți tipografia…
Nu aveam niciun ban, am vândut un televizor pentru asta. Aveam un televizor Cromatic pe care îl cumpărasem cu banii de la nuntă. Am vândut televizorul și am scos revista asta.
Doar cu un televizor se putea scoate o revistă?
Da, doar cu un televizor.

Texte bune aveau mai ales Bușcu și Mihaiu, Vulpe n-a fost niciodată un tip cu umor

Cum i-ați cunoscut pe Doru Bușcu, pe Liviu Mihaiu și pe Sorin Vulpe?
Pe Doru Bușcu și pe Sorin Vulpe (foto) i-a adus într-o zi la mine acasă un coleg de-al meu de facultate. Într-o garsonieră pe lângă Sala Palatului, stăteam în gazdă, eu nefiind din București.
Erau interesați să scrie, aveau multe calități, dar nu aveau acest proiect. Ei voiau să scrie o chestie serioasă, serioasă cu ghilimelele necesare, și eu mi-am impus punctul de vedere, eu eram cu banii.
Eu am spus că vreau să scot o revistă de satiră politică. De voie, de nevoie, au acceptat, nu le-a plăcut ideea, dar au acceptat și apoi probabil le-a plăcut, pentru că a doua zi au venit cu niște texte de-a dreptul bune și l-au adus și pe Mihaiu. Texte bune aveau mai ales Bușcu și Mihaiu, Vulpe n-a fost niciodată un tip cu umor.
Ei erau colegi de facultate și buni prieteni – ăștia trei – Vulpe, Mihaiu și Bușcu. Ei au venit și cu alții, de pildă cu Răzvan Cucui, care a lucrat și la mine o perioadă, iar acum este la Kamikaze.
Vă mai aduceți aminte despre ce erau textele?
Cred că textul lui Mihaiu se numea “Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai culți”. Textul lui Bușcu nu mi-l amintesc.
Cum ați făcut cu tehnoredactarea?
Pe atunci nu era ca acum, când totul se făcea pe calculator. Ei scriau textele de mână, iar eu le băteam la mașina de scris. Scrisesem în anii 80 și mă mișcam bine cu mașina de scris. Ne-am dus la tipografie cu un teanc de texte și cu niște caricaturi: “asta e revista noastră”. Atunci se făcea pe plumb, se culegeau textele la linotip. Ne-a ajutat cineva de acolo să punem totul în pagină, s-a făcut totul pe loc.

Radu Mazăre, cel mai bun vânzător

Ați scos revista. Primul număr. Vă mai amintiți cum l-ați vândut, câți bani ați scos?
Câți bani am scos nu-mi amintesc, am scos un tiraj după cât am estimat eu, fără niciun criteriu, din burtă, de 50.000 de exemplare, pe care l-am vândut în prima zi tot noi, în sensul că ne-am dus fiecare cu câteva macarale (pachetele de ziare care ies de la rotativă) din astea în punctele de mare circulație din București: Gara de Nord, la Universitate, în stația metrou de la Izvor, Piața Victoriei. Primul număr a fost și scris și făcut și vândut tot de noi.
Redactorii erau și difuzori?
Asta a durat foarte puțin, 2-3 numere, după care au început să apară difuzori, care mai întâi erau persoane fizice, care videau ziare la tarabe.
Cât costa o revistă și câte pagini avea?
Costa 3 lei și avea 8 pagini alb-negru, format tabloid. Cel mai bun vânzător la vremea aia, care și debutase în primul număr din Cațavencu, a fost Radu Mazăre, Primarul Constanței. El venise la mine cu un text, eu i l-am publicat pentru că era bun, nu era lung, un textuleț. El a vândut la stația Izvor și a vândut cea mai mare cantitate, era foarte activ, făcea reclamă, striga “Hai la Cațavencu!”.
Ceilalți cum au vândut?
Unii erau mai discreți. Să vinzi ziare pe trotuar nu era tocmai ce-și doreau ei, dar așa s-a întâmplat, plus că am fost ajutați de o mulțime de colegi, prieteni, care au făcut același lucru.

150.000 de lei la primul număr

Ați ieșit pe plus?
Faceți socoteala: scăzând niște comisioane, 50.000 de exemplare înmulțite cu 3 lei, înseamnă 150.000 de lei. Din aceștia trebuie să scădem hârtia, cheltuielile de tipar, oamenii pe care îi plăteam ca pe niște colaboratori pentru că le-am plătit textele la bucată, plus comisione de difuzare.
Radu Mazăre cât a lucrat acolo?
Radu Mazăre doar a colaborat la acel număr, după câteva zile el a venit la mine cu un coleg de-al lui, Strutinski. El era student la Marină, la Constanța, și mi-au zis “uite, noi vrem să scoatem o revistă la Constanța, ce părere ai, putem oare?”. Eu le-am zis că pot, de ce să nu poată? Astfel ei au scos revista Contrast. De acolo a pornit, astfel și-a ales Mazăre meseria de ziarist, altfel poate ajungea să navigheze, poate ajungea marinar.
O altă variantă a începutului, pe care am auzit-o din partea cațavencilor, este că primul număr era ceva mai serios și după ce Nicolae Manolescu a scris o cronică pozitivă la adresa textelor lui Liviu Mihaiu și ale lui Doru Bușcu ați hotărât să o orientați pe zona aceasta de satiră.
Nu a fost un număr mai serios, a fost un număr mai stângaci scris. Au fost și texte mai serioase, pentru că era foarte greu în acel moment ca toată lumea să-și dea seama ce vrem să facem.
Cronica lui Manolescu din România liberă a fost un imbold pentru noi, a fost o mare încurajare, dar nu cronica lui Manolescu ne-a îndreptat pe noi într-o direcție sau alta. Direcția era stabilită.
Următoarele numere tot așa au fost, făcute în garsonieră, vândute la colț de stradă?
Primele numere cam așa s-au întâmplat.

Era un fum de nu te mai vedeai dintr-un colț în altul al camerei, mâncam parizer cu pâine și făceam revista

Când a devenit o chestie organizată cu sediu?
La mine acasă a fost redacția primelor numere. La mine acasă erau în permanență, timp de câteva săptămâni, de dimineață până noaptea erau în permanență oameni, era un fum de nu te mai vedeai dintr-un colț în altul al camerei, mâncam parizer cu pâine și făceam revista.
Vă e dor de perioada aceea?
A fost o perioadă dementă, superbă, a fost poate cea mai interesantă perioadă din viața mea. Aș face ulcer, diabet, cine știe ce alte boli dacă aș mai trăi asta acum.
Cât a durat zăpăceala asta din apartament?
Câteva săptămâni, după care am simțit nevoia să găsesc un spațiu. Nu mai reușeam să aerisesc niciodată casa aia, fumul nu ieșea niciodată tot afară, pentru că erau nu știu câți fumători, erau tot timpul țigări aprinse în cameră. Așa că am închiriat o cameră pe Calea Moșilor 75. Acolo a fost primul sediu oficial. Am stat acolo câteva luni după care ne-am mutat lângă Hanul lui Manuc, actuala Stradă Franceză.

Nașa de căsătorie mi l-a recomandat pe Mircea Toma

La început dintr-o garsonieră făceați bani în presă, acum sunt trusturi mari, puternice, în clădiri de birouri și afacerile sunt pe pierdere…
S-a schimat situația. Mai puneți la socoteală faptul că noi câștigam doar din vânzare, din tiraj, nu exista publicitate, practic, în momentul acela. Ea a apărut foarte târziu și cu pași mici s-a dezvoltat piața publicității.
Cum i-ați cunoscut pe ceilați Cațavenci?
Mircea Toma a veni și el printre noi, nu mai știu cum, dar era de așteptat pentru că era văr sau cumnat cu nașa mea de căsătorie și nașa mea mi l-a recomandat “Băi, ia-l pe Toma că e foarte bun și e exact ce-ti trebuie ție”. Alții au venit unii după alții, aduși, neaduși, cu texte în mână, cu caricaturi în mână, pe unii i-am păstrat, pe cei mai mulți nu, pentru că aveam de unde alege și era greu să faci față pretențiilor.
Dacă tot m-ați provocat să mă autodenumesc “tatăl lui Cațavencu”: eu am fost tatăl, dar recunosc că Bușcu, Mihaiu, Vulpe, Antonescu, Denis Dinulescu și toți ceilalți au fost mama lui Cațavencu.

După ce am făcut o groază de bani (…) n-am știut să-i păstrez și i-am cheltuit pe tot felul de tâmpenii

Erați conștient de puterea pe care o are titlul?
Ce îmi doaream eu atunci era să scot revista fără să-mi pun problema că trebuie să o rentabilizez, să fac bani cu ea, că sunt un patron, sunt un investitor, nu mă vedeam în felul ăsta, eu mă vedea ca un ziarist ca pe un om care vrea să scrie, să impună o poziție politică.
Treptat am devenit conștient, pentru că ne băga lumea foarte tare în seamă – și media care atunci se forma și politicienii -, treptat ne-am dat seama că suntem influenți. Dar bani mulți, Cațavencu n-a făcut decât în perioada aceea.
Cam câți?
Mulți, foarte mulți… Chiar nu-mi amintesc, e foarte greu de stabilit câți au fost, dar nu se punea problema pierderii, atunci profitul era spectaculos.
Din cei 150.000 de lei pe care îi scotea din distribuție, câti bani rămâneau?
Nu, 150.000 a fost suma brută, nu mai țin minte cât au rămas.
Rămâneau 20%?
Rămâneau mai mult. Era o afacere excepțională și ăsta este tipul de presă pe care l-am făcut ulterior, numai că ulterior mi-am conștientizat situația. După ce am făcut o groază de bani fără să conștientizez, a fost o chestie neprogramată, parcă i-aș fi găsit pe jos, nici n-am știut să-i păstrez și i-am cheltuit pe tot felul de tâmpenii.
Cum ar fi ?
Plăteam colaboratorii foarte bine, erau sute, sute de oameni au trecut în acea perioadă pe la Cațavencu. De unde înainte mâncam la autoservire că eram un student, ajunsesem să mănânc la Capșa sau mai știu eu unde. Erau cheltuieli nejustificate…

Am început să pierd din ce în ce mai mulți bani, mai ales după ce m-am lansat într-o afacere de difuzare

Vă îmburgheziseți peste noapte…
Exact. Am început să pierd din ce în ce mai mulți bani, mai ales după ce m-am lansat într-o afacere de difuzare. Am considerat că eu sunt mai deștept decât alții și că pot eu să pun la punct difuzarea din România și am vrut să fac o mega firmă de difuzare, un fel de Rodipet privat, că Rodipet atunci era de stat.
Am luat niște publicații la vânzare cu niște contracte proaste, publicații care nu s-au vândut și am rămas cu vagoane de retur, în timp, pentru că asta a durat câteva luni bune. Așa că m-am trezit cu datorii, m-am trezit cu probleme financiare enorme și singura mea soluție a fost să rentabilizez treaba asta. De atunci m-am hotărât eu că sunt patron, sunt investitor și că trebuie să fac bani. Asta se întâmpla în ’91 și am găsit soluții, am început să pregătesc niște publicații vandabile.

Schimbare de macaz, către reviste erotice: Bordel și SexPress

Ce fel de publicații rentabile?
Primele publicații pe care puteam eu să le fac atunci, pentru că nu aveam niște structuri redacționale paralele în afară de Cațavencu, erau niște reviste erotice, nu porno, pentru că nu aveau conținutul acela specific revistelor porno.
Cum se numeau?
Bordel, Sexpres… Și am scos revistele astea. Între timp m-am certat cu băieții de la Cațavencu pe tema asta, pentru că ei nu voiau să fie amestecați într-o afacere mudară, ei o percepeau la vremea aceea murdară.
Dar ei au apucat să scrie la aceste reviste?
Nu, n-au apucat.
Eu le-am explicat că este soluția ca să ieșim din situația financiară dificilă în care ne aflam, explicația mea nu s-a lipit, atunci ei au plecat, eu am rămas… Eu am continuat să scot revista Cațavencu, ei au scos Academia Cațavencu, care a fost o copie. Oricum, Cațavencu a făcut nenumărate copii. În ‘91, la un moment dat, am numărat 11 reviste de satiră politică, în același moment pe piață. Nu era nicio problemă că apare și al 12-lea titlu, doar că al 12-lea a fost bine făcut și a prins.

Câteva coperți memorabile

În momentul de vârf, cam cât vindea Cațavencu?
A vândut peste 300 de mii de exemplare.
Vă mai amintiți o copertă memorabilă?
Coperți memorabile au fost multe. O copertă memorabilă a fost una când, după ce Ceaușescu devenise un fel de bau-bau, de nume care nu trebuia pronunțat, Cațavencu a apărut cu poza lui Ceaușescu. Poza aceea memorabilă cu cravata cu potcoave. A fost așa un mic șoc pentru public. Un șoc și mai mare a fost când am scos Scânteia, un număr care arăta ca Scânteia, avea titluri în maniera aceea, era redactată oarecum asemănător, doar că dacă citeai până la capăt îți dădeai seama că nu e chiar Scânteia.
O altă copertă de care îmi amintesc, era o discuție aprinsă în presă și la televizor despre modelul economic de urmat, modelul francez, modelul suedez, diverse modele, toată lumea propunea tot felul de modele din diverse țări. Noi am propus modelul Botswanez și am ilustrat pe copertă cu moneda națională Botswaneză.

Nae Caranfil, un an la Cațavencu

Când au fost primele discuții mai aprinse cu Cațavencii? Când a fost prima ceartă?
N-au fost certuri, n-am ajuns să ne certăm de-adevăratelea, au fost niște discuții, pe un ton civilizat, care s-au produs prin toamna lui ‘91, înainte de desprinderea lor.
Dacă atunci când vorbiți de Cațavenci vă referiți la băieții care mai apoi au făcut Academia Cațavencu, este un lucru, pentru că la Cațavencu au fost mult mai mulți oameni decât acești băieți pe care îi știm: Denis Dinulescu, Mihai Antonescu, Șerban Comănescu, Felix Rizea, Nae Caranfil, Vali Vasilescu. Nae Caranfil a lucrat la noi timp de mai bine de un an de zile.
Ce făcea el la revistă, care era zona lui?
Scria, era reporter, făcea niște reportaje, dar mai și scria texte de autor.
După plecarea Cațavencilor, revista a mai mers vreo jumătate de an în pierdere, în pierdere cruntă pentru ca să-l țin, să scot jumătate de an revista, după plecarea lor, a trebuit să vând un apartament și cu banii aceia am scos revista.
După ce am terminat banii m-am hotărât să-l opresc și să trec la fapte și să scot reviste rentabile care să mă scoată din datorii, să mă pun pe picioare financiar.

"