Mi-e greu să transpun acum în cuvinte ce melanj de sentimente mă încearcă în această confruntare iminentă cu realitatea… o realitate foarte dificil de îndurat. Ideea că în curând va fi „ultima dată” pentru toate în Laurian, în calitate de elev, mă sperie cumplit.. Mi se pare un lucru total nefiresc, e ca şi cum ai smulge un copil din căldura pântecului matern. Şi e extrem de dureros, căci afară rânjeşte triumfal maturitatea…
Iată că a fost şi liceul… cu sufletul cuprins în vâltoarea nestatorniciei şi a neliniştii, cu frisonul acela adolescentin ce ne cutremura carnea. Au fost visuri, idealuri măreţe ce dormitau în noi, dezamăgiri dar şi bucurii până la refuz, adunate toate de-a valma, într-un straniu amalgam de copilărie şi maturitate. Da, era atâta copilărie în noi încât o puteam împărţi şi celorlalţi şi sper că va mai fi şi de acum încolo. Era atât patos în vorbele noastre şi atâta libertate în cuvânt, dar nu o libertate prost înţeleasă… În ciuda regretului, încă nu mă impac cu timpul trecut… îmi place să cred că totuşi, aceste lucruri mai SUNT! Haideţi acum, în clipa cea din urmă, să mai trăim o dată emoţia orelor de curs, să ne mai jucăm împreună, haideţi să mai desenăm trăsnăi pe tablă ca mai apoi să râdem până ni se înroşesc obrajii, haideţi să mai facem fotografii în care să se strâmbăm şi apoi haideţi să ţopăim pe holuri, într-o ultimă zvâcnire…
Păşim acum cu deznădejde prin crepuscul, asemeni unor creaturi oarbe şi bezmetice, pe un hotar străin şi poate chiar ostil pentru noi. Anii de liceu se vor întoarce năvalnic, cu efervescenţa lor, atunci când, sufocaţi şi blazaţi de existenţa noastră înecată în praf, vom căuta febril printre cotloanele minţii o reminescenţă a amintirii acestor vremuri. Mai ştiţi?! Vremurile în care sclipiri ciudate ni se frângeau în priviri, în care ne făuream singuri destinul şi în care nu ne făceam griji că universul nostru de sticlă s-ar putea prăbuşi într-o bună zi… Spuneţi-mi că mai ştiţi… pentru că numai aşa ele vor fi mereu acolo, pregătite să ne iasă în cale atunci când, cu disperare, vom simţi nevoia să ne agăţăm de ceva. Mie mi s-au întipărit în memorie de mult…
Eu nu pot decât să fiu profund recunoscătoare pentru clipele fericite petrecute aici, pentru tot ce am învăţat şi pentru oamenii absolut minunaţi pe care i-am întalnit (domnii profesori, colegi, Drama), unii dintre aceştia reprezentând chiar modele demne de urmat în viaţă. Cu toţii au ştiut să fie PRIETENI! Şi pentru toate acestea le adresez un cât de poate de sincer „mulţumesc!”
TE IUBESC, LAURIAN!
Să nu lăsăm nimic să se piardă în negura necruţătorului timp… Cum spunea şi Lamartine, în a sa poezie „Le lac”:
«Ô temps! suspends ton vol, et vous, heures propices!
Suspendez votre cours:
Laissez-nous savourer les rapides délices
Des plus beaux de nos jours!»
Adelina Pînzaru (XII G)
"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu