4. Bătrînica-jandarm care e la Casa Albă de pe vremea lui Truman ne ameninţă cu bastonul
E 9.
Ne-am grămădit în faţa porţii aşteptînd să trecem prin filtre. Cîteva minute mai tîrziu, şi-a făcut apariţia o bătrînică energică, despre care cei din jur spuneau că răspunde la Casa Albă de presa străină. Şi mai spuneau cei care îi luaseră deja un interviu în exclusivitate (adică trimişii tuturor televiziunilor) că era la Casa Albă de pe vremea lui Truman. De cum a dat cu ochii de noi, bătrînica s-a transformat într-un jandarm. Bocănind cu ceva ce se voia cîrjă, dar care în realitate era un ciomag pentru spinările noastre, ne-a aşezat pe un rînd. Asta, în prima fază. În a doua, ne-a pus să ducem bagajele de mînă dincolo de grilaj, în spatele căsuţei de la intrare. Ca la un semn, de undeva, din adîncurile peluzei, s-a ivit un dulău ţinut de un militar nespus de încîntat de ceea ce urma să facă partenerul său. La vederea bagajelor, dulăul s-a înviorat brusc şi a prins a sări peste ele, trecîndu-şi botul de la o geantă la alta. I-au urmat doi inşi în salopete de culoarea porumbului, cu şepcuţe de jokey. S-au aşezat pe vine şi au luat la verificat camerele de luat vederi. Le-au desfăcut bateriile, au pipăit cablurile, au scos casetele şi le-au privit ţinîndu-le în zare. Ce mai încolo şi încoace! Treabă de profesionişti. Mai rămînea să ia acumulatorii şi să-i încerce cu dinţii. Dacă puteau muşca o bucată însemna că nu sînt acumulatori. Sînt bucăţi de caşcaval! Şi dacă sînt bucăţi de caşcaval, nu putem intra cu ele în Casa Albă nici morţi. Părinţii fondatori ai Americii n-au prevăzut în Constituţie o asemenea situaţie. Noi şedeam în continuare la coadă în faţa porţii, deoarece se terminaseră permisele. Din cînd în cînd, sosea din urbe cîte un funcţionar pus la costum de Casa Albă, cu binecunoscuta pungă de mîncare în mînă. Nici n-apuca să-şi arate faţa, că poarta se şi deschidea cu un clămpănit. Să mori de invidie, nu alta! În fine, au venit permisele!
Am urmat noi, persoanele fizice, la verificat.
Spre deosebire de bagaje, pe noi ne-au verificat nişte cetăţeni.
Numai că, în timp ce dulăul, dîndu-şi seama că eram oameni de treabă, a şters-o ţopăind vesel, cetăţenii au rămas pe loc.
Nici veseli, nici trişti.
Doar plictisiţi că e atîta de lucru.
Cu chiu cu vai, am trecut şi de verificarea persoanei fizice.
Eram pe peluza de la Casa Albă!
Visul de veacuri mi se îndeplinise. De dincolo de grilaj, din stradă, mă urmăreau printre zăbrele priviri invidioase. Ce n-ar fi dat cei de acolo să fie în locul meu! Pe faimoasa peluză se desfăşura o vie activitate. La dreapta aleii, în spaţiul de stand up-uri, reporteriţe vinete de frig transmiteau în direct cu Casa Albă în fundal. Pe stînga, cum intrai, cîţiva inşi în salopete verzi amenajaseră un atelier de tăiat scînduri. Un bomfaier lipsit de respect pentru momentul istoric pe care-l trăiam îşi vedea de treabă. Treceau pe lîngă noi, grăbiţi, depăşindu-ne, inşi întorşi din oraş cu paharele de cafea americană în mînă. Bătrînica cu baston, fermă ca o bunică ascunzînd un testament rîvnit de nepoţi, o ia înainte, în calitate de călăuză. O urmăm cuminţi. Din motive care-mi scapă, ne vîră în sala întîlnirilor cu presa a purtătorului de cuvînt al Casei Albe. De cum dau de pupitrul gol, toţi cei din grup sar să se pozeze cu emblema Casei Albe în fundal. Eu, traversînd o criză de superioritate, mă aşez pe un scaun şi mă fac că iau notiţe. Fericirea de a fi mai mult decît pe peluză, de a fi chiar în Casa Albă, nu durează, ca toate marile fericiri, de altfel. Cînd mi-era lumea mai dragă, se proţăpeşte în faţa mea un ins posomorît, încărcat de plăcuţe ca o staţie meteorologică de mare altitudine. Fără a spune un cuvînt, tipul îndreaptă arătătorul spre prohabul meu. O clipă, am sfeclit-o. Te pomeneşti că nu m-am încheiat la prohab, şi aici, la Casa Albă, unde se decide soarta lumii, aşa ceva e mai grav decît o tentativă de lovitură de stat! Cum nu înţeleg, totuşi, ce vrea de la mine cetăţeanul, îmi verific fermoarul. Nu e nimic suspect. Am ridicat spre preopinent o privire suficient de nedumerită pentru a-l convinge, fără a mă hazarda într-un dialog din Învăţaţi engleza fără profesor, că fermoarul e în regulă. Pricepînd rapid (nu degeaba ecusonul său mă informa că-i jurnalist la Washington Post), respectivul îmi face semn să mă ridic şi, cu deştul său privilegiat, de acreditat la Casa Albă, îmi arată o tăbliţă bătută în ţinte pe scaun. I-am dibuit rapid numele, înflorat artistic pe metal, şi am înţeles originea incidentului. Mă aşezasem pe scaunul lui! Or, se pare, la Casa Albă, un asemenea gest e de-a dreptul revoltător, mai ceva decît dacă te-ai fi culcat cu nevastă-sa, şi pe deasupra, mai şi difuzînd instantanee deşucheate pe Internet.
(Va continua)
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
