Se spune că nu poţi fi cu adevărat fericit până ce nu cunoşti nefericirea. Acest lucru este valabil desigur şi pentru frumos. În articolul precedent, am vorbit despre “frumosul” în viaţa adolescenţilor, dar, după părerea mea, nu ne putem bucura de adevărata sa valoare fără un punct de reper. Pentru a sublinia frumosul, cea mai bună metodă este să le arăţi oamenilor opusul lui, şi anume urâtul.
Am aflat câte ceva despre înţelesul frumosului, dar ce este urâtul? Înainte de toate, urât nu ţine numai şi numai de ceva material (un băiat urât, o fată urâtă sau ceva care ne provoacă indignare, dispreţ sau alte emoţii negative). La fel de bine, “urât” poate exprima şi o stare sufletească sau ceva spiritual, ca de exemplu ura, răzbunarea, nenorocirea etc. Lumea nu este compusă numai din lucruri sau fapte reale, de aceea e bine, chiar recomandabil, să gândim în profunzime.
În cartea “O estetică a urâtului”, filozoful german Karl Rosenkranz, vorbeşte despre urât ca fiind tot ce este opus de frumos, desemnează incorectitudinea şi face referire la desfigurare. Urâtul ţine de negativul lumii şi aşadar, e inevitabil şi omniprezent. Atâta timp cât există frumosul, va exista cu siguranţă şi urâtul. Nu putem spune că ceva este frumos fără a şti ce ne displace şi în acelaşi timp, nu putem spune că ceva este urât fără a şti ce ne place. Fără urât sau frumos, viaţa noastră ar pierde orice culoare şi am fi dominaţi numai de plictiseală şi indiferenţă.
Un alt scriitor care a abordat problema urâtului este Umberto Eco, în cartea sa, “O istorie a urâtului”. Eco defineşte urâtul (cum procedează, de altminteri, şi Karl Rosenkranz) cu ajutorul raportului cu frumosul. Ce aduce nou Eco este faptul că “urâtul de ieri devine frumosul de astăzi”, care se vede foarte bine şi în arta şi literatura de astăzi. Aici trebuie menţionat neapărat Tudor Arghezi, care la fel cum a făcut Victor Hugo în Franţa, realizează cea mai adâncă reformă a limbii poetice pe care o poate nota istoria literaturii noastre moderne. Marele poet român foloseşte cuvinte drastice, dure, uneori chiar regionale, pe care niciun poet român nu le folosise înainte, modelând “urâtul” astfel încât tot urât să fie dar să aibă înţeles de “frumos”.
Urâtul în literatură nu este utilizat doar de artiştii consacraţi. Acesta este folosit de orice om obişnuit care are o pasiune pentru artă. În cele mai multe povestiri pe care le-am citit pe internet (scrise în mod evident de oameni simpli) cele mai bine apreciate lucrări au fost cele scrise pe tema urâtului, “stilul sumbru” fiind în mod clar cel mai popular. Să nu credeţi că dacă cineva foloseşte stilul sumbru ca formă de literatură este deprimat, negativist sau poate chiar nebun. Şi urâtul face parte din viaţa omului de zi cu zi, nu e absolut nicio greşeală să scrii despre problemele vieţii. Până la urmă, în zilele de astăzi o poveste despre un fiu de împărat care le are pe toate de pe lume nu ne mişcă cu nimic, pe când o poveste despre un băiat singur fără mamă, fără tată, fără posibilităţi materiale îi mişcă pe unii până la lacrimi.
Putem astfel defini “urâtul” ca izvor de frumuseţe, “urât” cu valoare de frumuseţe, dar mai există încă un fel de “urât”, care probabil e cel mai important: izvor de succes. Nenorocirile ni se strecoară în viaţa noastră fără să aflăm de veste şi fără acordul nostru, iar de cele mai multe ori când acestea au loc ori înjurăm, ori cădem în depresie ori spunem “lasă, o să meargă mai bine pe viitor” (ultima variantă e cea mai recomandată, nu pentru că e bine să fii optimist, ci pentru că chiar aşa se va întâmpla). De obicei, când ni se întâmplă ceva rău promitem că nu o să mai facem niciodată aşa ceva. Foarte greşit; nenorocirile au loc datorită unor greşeli care trebuiesc neapărat depistate şi înlăturate. O dată ce ai o anumită experienţă şi ştii tot ceea ce trebuie să faci, succesul e garantat (doar dacă nu joci la loto, acolo ai nevoie de noroc). Asta e o aplicaţie a proverbului din introducere: “Se spune că nu poţi fi cu adevărat fericit (să ai succes) până ce nu cunoşti nefericirea (greşelile care îţi pun beţe în roate)”. Românul face haz de necaz; este foarte bine, dar trebuie să şi învăţăm ceva din cele întâmplate şi cel mai important: să nu facem haz de necazul altuia.
În final, cel mai uimitor lucru la urât este faptul că dacă ştii să reacţionezi cum trebuie la el, poţi transforma urâtul în frumos, dar nu prea cred că se poate realiza şi vice-versa.
Marius Dicu (IX D)
"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu