Botoșăneanul Nicolae Iorga: Sașii din Ardeal - un model de ordine și de moravuri

NICOLAE IORGA: „CE SUNT ŞI CE VOR SAŞII DIN ARDEAL”

           În editura bucureşteană „Tradiţie” a apărut zilele acestea o nouă ediţie a cărţii lui Nicolae Iorga (1871-1940), „Ce sunt şi ce vor saşii din Ardeal”, pe care marele istoric o publica în 1919 în tipografia „Cultura neamului românesc” pentru a saluta hotărârea saşilor, luată la Mediaş la 26 decembrie st. v. 1918 (8 ianuarie st. n. 2019) de a se alătura de bună voie României, aşa cum se configurase ţara în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

            În Prefaţa cu care îşi întâmpină cititorii, Nicolae Iorga preia cuvinte de mare adâncime dintr-un articol pe care îl semnase în 1909 în publicaţia săsească „Die Karpathen” de la Braşov, şi anume: „Românii sunt, desigur, și un popor al viitorului, dar atât de puternic ca număr și într-o așa de repede dezvoltare culturală, încât nici nu se poate gândi a atinge, în orice fel de circumstanțe, drepturile istorice ale altei nații care e legată așa de strâns și adeseori și așa de prietenește cu propria lor ființă. A fi adus cultură superioară cu sine, a fi implantat viața orășenească pe amândouă povârnișurile Carpaților, a fi statornicit definitiv viața întregului Ardeal în forme fixate, a fi legat Apusul cu Răsăritul până la Dunăre și la îndepărtatele țări ‚tătărești’, grecești și turcești prin relații de comerț; a fi exercitat înrâuriri apusene, pline de roade, asupra celei mai vechi arte românești colorate răsăritean, a fi ajutat la biruința limbii naționale a Românilor asupra formei culturale medievale a limbii slavone, - toate aceastea creează drepturi și merite, pentru cultura generală și pentru cultura românilor îndeosebi, pe care nu putem să le recunoaștem și să le prețuim îndeajuns și care impun poporului nostru o datorie pe care nu ne gândim a o tăgădui. Astfel lipsește, în starea actuală de spirit a amânduror națiilor, orice temei pentru a căuta în trecut, necritic și părtinitor, sprijin pentru o închipuită dușmănie de astăzi”.

            Oricine cunoaşte poporul săsesc, va scrie autorul şi în introducerea cărţii din 1919, „știe că el alcătuiește un element foarte prețios, că are un trecut de veacuri glorios și plin de muncă și poate servi ca un model de ordine și de moravuri.

            Aceasta o știu românii ardeleni și o pot confirma, dar în publicul mare al Regatului român sașii sunt puțin cunoscuți. Desigur vor fi puțini dintre cititorii de ziare, care, citind, înainte cu vreo câteva luni, despre hotărârea sașilor, vor fi știut în ce părți locuiesc sașii, și cu atât mai puțin vor fi știut ceva despre împrejurările în care au trăit și au lucrat în trecut și mai lucrează și acuma pentru pământul lor strămoșesc.

            De aceea va fi, fără îndoială, bine venit publicului mare românesc dacă va afla într-o expunere scurtă ceva despre proveniența și istoria poporului săsesc, despre cultura și munca lui, și totodată va afla cu ce aspirații, nădejdi și dorințe a intrat în uniune cu patria lor cea nouă”.

            Nicolae Iorga procedează apoi la o expunere – din izvor competent, după propria sa precizare – a locurilor în care trăiesc saşii, “ginte germană, care a fost colonizată în Ardeal în veacul al XII-lea și al XIII-lea de regii ungari, care dominau pe vremurile acelea” şi care s-a aşezat în părțile sudice ale Ardealului, lângă Olt și Cibin, și lângă cele două Târnave, spre nordul Ardealului, pe Bistrița și lângă cursul de mijloc al Mureșului, în județul Sibiului, în județul Brașovului, în județul Bistrița-Năsăud, în judeţul Alba Inferioară, în vechile judeţe Cojocna, Solnoc-Dobâca, Mureș-Turda, Odorheiu, Făgăraș și Hunedoara. Opt orașe, și anume: Sibiul, Brașovul, Sighișoara, Mediașul, Bistrița, Sebeșul-Săsesc, Reghinul Săsesc și Orăștia sunt întemeiate de sași; a trecutului lor, cu cea mai veche atestare datând din 1224; a situaţiei sociale a saşilor – fără proletariat, ci numai cu clasă de mijloc, ţărani, industriaşi sau negustori, dar cu un mare număr de emigranţi în acei ani; a agronomiei săseşti, intensivă, dar care în noile condiţii ale României Mari, cu pământul mai fertil al Moldovei şi Munteniei, va deveni şi mai performantă; a meseriilor, industriei, comerţului şi băncilor la saşi – toate cu “o frumoasă dezvoltare” graţie “hărniciei saşilor”; a şcolii şi Bisericii la saşi, aceştia având o singură confesiune: toţi sunt creştini evanghelici (lutherani, Biserica Evanghelică C. A. din România, cum se numeşte aceasta azi, în cele mai bune relaţii cu Biserica Ortodoxă, dacă ar fi să ne referim numai la Biserica majoritară în România, n.red.), iar şcoala fiind la aşa cinste la saşi încât nu au analfabeţi; a vieţii intelectuale a saşilor – cu exponenţi în cercetarea ştiinţifică, artă literară, ziaristică, muzică, artă dramatică; a organizaţiilor saşilor, între care cea mai bună e Biserica; a trăsăturilor de caracter  ale saşilor, dintre care cele mai importante sunt “dorul de cultură” şi “pronunţatul caracter naţional”.

            Cât despre aşteptările saşilor de la noua lor patrie, Nicolae Iorga le va rezuma astfel: „Saşii speră să afle la noua lor patrie deplină apreciere pentru munca lor culturală și priceperea dreaptă pentru individualitatea lor națională. Deși aparținători unui alt neam, ei nu vor fi mai puțin fii credincioși ai patriei lor noi de cum sunt confrații lor români, și nu vor fi mai puțin călăuziți de spiritul de jertfă pentru țintele și idealurile ei mari, ci vor da ce au mai bun pentru a ferici și îmbogăți România Mare și pentru ca aceasta să devină tot mai mult un stat cultural modern”.

            (Acum este momentul pentru ca un sas evanghelic lutheran să dea măsura calităţilor neamului din care face parte şi să-şi ajute patria, România, să devină cu adevărat o ţară modernă, cu o justiţie puternică şi corectă, cu o economie şi o viaţă spirituală înfloritoare, cu o legislaţie care serveşte într-adevăr interesele fiecărui cetăţean cinstit al ei. Să mi se ierte acest partizanat politic, dar este o vreme de răscruce şi trebuie să punem umărul cu toţii,  dacă vrem să-l trecem cu bine, n.red.).

            În completarea cărţii lui Nicolae Iorga, istoricul dr. Karl Scheerer semnează o scurtă prezentare a situaţiei saşilor de la 23 August 1944 (moment nefast pentru România, care pentru mulţi dintre ei a însemnat fie evacuare în Germania şi Austria, fie deportare în Rusia la muncă silnică) până în prezent, când au mai rămas în ţară mai puţin de 15 000 de saşi.

(Vera Maria Neagu – buletinul „Viata Cultelor”, nr. 1055 – 1056 din 31 octombrie 2014)