Românii din Diaspora au vrut să-i răspundă cu aceeeași monedă președintelui Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, după ce fostul europarlamentar a publicat pamfletul “Căpșună Vodă” atât în ziarul pe care-l patronează, “Tricolorul”, cât și pe pagina sa oficială de Facebook. Un cititor al site-ului PaginaEuropeana.ro ne-a trimis pe adresa redacției o replică la adresa […]
4. Bătrînica-jandarm care e la Casa Albă de pe vremea lui Truman ne ameninţă cu bastonul
E 9.Ne-am grămădit în faţa porţii aşteptînd să trecem prin filtre. Cîteva minute mai tîrziu, şi-a făcut apariţia o bătrînică energică, despre care cei din jur spuneau că răspunde la Casa Albă de presa străină. Şi mai spuneau cei care îi luaseră deja un interviu în exclusivitate (adică trimişii tuturor televiziunilor) că era la Casa Albă de pe vremea lui Truman. De cum a dat cu ochii de noi, bătrînica s-a transformat într-un jandarm. Bocănind cu ceva ce se voia cîrjă, dar care în realitate era un ciomag pentru spinările noastre, ne-a aşezat pe un rînd. Asta, în prima fază. În a doua, ne-a pus să ducem bagajele de mînă dincolo de grilaj, în spatele căsuţei de la intrare. Ca la un semn, de undeva, din adîncurile peluzei, s-a ivit un dulău ţinut de un militar nespus de încîntat de ceea ce urma să facă partenerul său. La vederea bagajelor, dulăul s-a înviorat brusc şi a prins a sări peste ele, trecîndu-şi botul de la o geantă la alta. I-au urmat doi inşi în salopete de culoarea porumbului, cu şepcuţe de jokey. S-au aşezat pe vine şi au luat la verificat camerele de luat vederi. Le-au desfăcut bateriile, au pipăit cablurile, au scos casetele şi le-au privit ţinîndu-le în zare. Ce mai încolo şi încoace! Treabă de profesionişti. Mai rămînea să ia acumulatorii şi să-i încerce cu dinţii. Dacă puteau muşca o bucată însemna că nu sînt acumulatori. Sînt bucăţi de caşcaval! Şi dacă sînt bucăţi de caşcaval, nu putem intra cu ele în Casa Albă nici morţi. Părinţii fondatori ai Americii n-au prevăzut în Constituţie o asemenea situaţie. Noi şedeam în continuare la coadă în faţa porţii, deoarece se terminaseră permisele. Din cînd în cînd, sosea din urbe cîte un funcţionar pus la costum de Casa Albă, cu binecunoscuta pungă de mîncare în mînă. Nici n-apuca să-şi arate faţa, că poarta se şi deschidea cu un clămpănit. Să mori de invidie, nu alta! În fine, au venit permisele!
Am urmat noi, persoanele fizice, la verificat.
Spre deosebire de bagaje, pe noi ne-au verificat nişte cetăţeni.
Numai că, în timp ce dulăul, dîndu-şi seama că eram oameni de treabă, a şters-o ţopăind vesel, cetăţenii au rămas pe loc.
Nici veseli, nici trişti.
Doar plictisiţi că e atîta de lucru.
Cu chiu cu vai, am trecut şi de verificarea persoanei fizice.
Eram pe peluza de la Casa Albă!
Visul de veacuri mi se îndeplinise. De dincolo de grilaj, din stradă, mă urmăreau printre zăbrele priviri invidioase. Ce n-ar fi dat cei de acolo să fie în locul meu! Pe faimoasa peluză se desfăşura o vie activitate. La dreapta aleii, în spaţiul de stand up-uri, reporteriţe vinete de frig transmiteau în direct cu Casa Albă în fundal. Pe stînga, cum intrai, cîţiva inşi în salopete verzi amenajaseră un atelier de tăiat scînduri. Un bomfaier lipsit de respect pentru momentul istoric pe care-l trăiam îşi vedea de treabă. Treceau pe lîngă noi, grăbiţi, depăşindu-ne, inşi întorşi din oraş cu paharele de cafea americană în mînă. Bătrînica cu baston, fermă ca o bunică ascunzînd un testament rîvnit de nepoţi, o ia înainte, în calitate de călăuză. O urmăm cuminţi. Din motive care-mi scapă, ne vîră în sala întîlnirilor cu presa a purtătorului de cuvînt al Casei Albe. De cum dau de pupitrul gol, toţi cei din grup sar să se pozeze cu emblema Casei Albe în fundal. Eu, traversînd o criză de superioritate, mă aşez pe un scaun şi mă fac că iau notiţe. Fericirea de a fi mai mult decît pe peluză, de a fi chiar în Casa Albă, nu durează, ca toate marile fericiri, de altfel. Cînd mi-era lumea mai dragă, se proţăpeşte în faţa mea un ins posomorît, încărcat de plăcuţe ca o staţie meteorologică de mare altitudine. Fără a spune un cuvînt, tipul îndreaptă arătătorul spre prohabul meu. O clipă, am sfeclit-o. Te pomeneşti că nu m-am încheiat la prohab, şi aici, la Casa Albă, unde se decide soarta lumii, aşa ceva e mai grav decît o tentativă de lovitură de stat! Cum nu înţeleg, totuşi, ce vrea de la mine cetăţeanul, îmi verific fermoarul. Nu e nimic suspect. Am ridicat spre preopinent o privire suficient de nedumerită pentru a-l convinge, fără a mă hazarda într-un dialog din Învăţaţi engleza fără profesor, că fermoarul e în regulă. Pricepînd rapid (nu degeaba ecusonul său mă informa că-i jurnalist la Washington Post), respectivul îmi face semn să mă ridic şi, cu deştul său privilegiat, de acreditat la Casa Albă, îmi arată o tăbliţă bătută în ţinte pe scaun. I-am dibuit rapid numele, înflorat artistic pe metal, şi am înţeles originea incidentului. Mă aşezasem pe scaunul lui! Or, se pare, la Casa Albă, un asemenea gest e de-a dreptul revoltător, mai ceva decît dacă te-ai fi culcat cu nevastă-sa, şi pe deasupra, mai şi difuzînd instantanee deşucheate pe Internet.
(Va continua)
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la București în timpul Regimului Mareșal Ion Antonescu și Doamna Killinger.
5. Binecunoscuta siglă: Estudio, Trabajo, Fusil (Studiu, Muncă, Puşcă)
La capătul unei călătorii pe străduţele unui orăşel tipic provincial, ajungem la Fabrica de tobaco „El Vizcaino”. Bănuiala pare a mi se confirma. Va urma lecţia: Contribuţia clasei muncitoare din Cuba la construirea socialismului într-o singură ţară din lume. Chiar la intrarea în fabrică, ne întîmpină o lozincă răsfăţîndu-se pe întreg peretele: „FIDEL NOS ENSEÑOA VENCER” („Fidel ne învaţă să învingem!”). Îi ţine isonul un citat din Camilo Cienfuegos: legendarul lider dispărut în mare:„A LOS HOMBRES HUMILDES QUE CONFIAN EN FIDEL, EN LA REVOLUTION PODEMOS DECIRLES QUE NO SERÁN TRAICIONADOS”. („Oamenilor umili, care au încredere în Fidel, în Revoluţie, putem să le spunem că nu vor fi trădaţi”)
Peisajul revoluţionar de debut e întregit de portretele lui Che Guevara şi Camilo Cienfuegos. Suim treptele joase şi intrăm în prima hală. Ne-am întors, parcă, în secolul al XIX-lea, la anii atelierelor şi ai manufacturilor rudimentare. O încăpere cît o sală de clasă, cu mese din lemn scorojit şi pereţi afumaţi. 300 de muncitori şi muncitoare, în rânduri revoluţionare, trudesc la prima etapă din procesul de împlinire a trabucelor. E cald, sufocant de cald. Lucrătorii nu dau semne de interes. Se vede treaba că sînt sătui pînă peste cap de grupurile de turişti. Lozincile de la intrare au fost doar preludiul atmosferei combative. Pereţii halei dau peste margini de atîtea lozinci. Le-am notat conştiincios, urmărit de toţi cei 300 de lucrători. Nu erau obişnuiţi cu aşa ceva şi, desigur, se întrebau dacă sînt un spion american sau un lucrător al Serviciului Secret. Întîlneau întîia oară în viaţa lor un vizitator străin presupus a avea la el dolari, care îşi trecea într-un carneţel lozincile de pe pereţi. De la intrare ne preluase cineva din conducerea întreprinderii. Continuînd să explice celorlalţi membri ai grupului cum devin foile de tutun începutul unui trabuc, respectiva (era o femeie) îmi aruncă priviri disperate. Mai mult ca sigur, membră a biroului de partid, se întreba ce-ar trebui să facă. Manualele de învăţămînt politico-ideologice nu prevăzuseră asemenea situaţii. Nu conţineau nici o îndrumare în cazul cînd un turist străin, în loc să urmărească făcutul trabucelor, se apucă să umble prin hală, în căutarea lozincilor. Lozincile sunau cam aşa:
„NUESTRA GRANDEZA, LA UNITAD” („Măreţia noastră, Unitatea”), „CON MEJOR CALIDAD Y EFICIENCIA, MAYOR PRODUCTIVIDAD” („Cu o mai mare calitate şi eficienţă, o mai mare productivitate”).
Halei îi urmează alte două încăperi mai mici. În prima are loc selecţia trabucelor după calitate. În a doua, ultima din lanţul creator, trabucele sînt puse în cutii. Lîngă uşa care dă din hală în încăperea selecţiei calitative, te aşteaptă s-o citeşti Gazeta de perete a Uniunii Tineretului Comunist (UJC), marcată de binecunoscuta siglă: Estudio, Trabajo, Fusil (Studiu, Muncă, Puşcă). Plicuri decolorate păstrează în chip ostentativ articole antiamericane decupate din ziare. Lucrătorii nu par nici entuziasmaţi, nici stînjeniţi de copleşitoarea cicăleală propagandistică. Iau foile de tutun, le foarfecă profesional, le răsucesc în trabuce, pe care le vîră apoi în presele de pe culoarele dintre rînduri. Zorind pasul, ajung din urmă grupul. Intrăm în a treia şi ultima încăpere: Cea pentru punerea trabucelor în cutii. De peretele din fund, ne priveşte fără să ne poată face nimic Che Guevara în ramă de lemn, ilustrat de unul dintre celebrele sale aforisme revoluţionare: Patria es humanidad.
Ştiam ce rol deţine Che Guevara în mitologia regimului castrist. Şi văzînd portretul său veghind la ultima etapă din drumul tutunului către trabucele cubaneze, faimoase în întreaga lume, eram pe cale să apreciez această originalitate a propagandei oficiale. Dinadins au plantat aici, în ultima încăpere portretul lui Che Guevara. Urma să plecăm de aici ducînd cu noi imaginea pe care paria decisiv Revoluţia: cea a legendarului Che. Mă aştept să fim strînşi în jurul portretului şi să ni se spună despre cum luptă eroicul popor cubanez pentru a duce mai departe idealurile pentru care a murit Che în rîpa Yura. Cînd colo, cu un zîmbet parşiv, ghidul ne face semn să mergem în partea opusă a sălii. Aici ne aşteaptă, frumos aşezate în cutii, trabucele cubaneze.
Ca să le cumpărăm.
Că de văzut, le văzusem destul!
Aşadar, întreaga tărăşenie, de la abaterea din drum pînă la traversarea celor trei săli n-avea nici un scop propagandistic. Fusesem aduşi, într-adevăr, să vedem cum trudesc braţele cubaneziilor. Dar nu pentru a ne convinge de abnegaţia revoluţionară cu care forfecau foile de tutun sau puneau trabucele în cutii, ci pentru a ne face să scoatem din buzunar dolarii.
Eram turişti străini.
Victime sigure ale exploatării socialiste în Cuba.
Oficiosul PNL, Viitorul, publică în februarie 1929, un răspuns în numele lui Tancred Constantinescu, fostul ministru al Industriei, la o campanie de presă acuzatoare.
Apelînd la sintagma „o anumită presă“, folosită de Liberalii lui Ionel Brătianu, anticipînd sintagma lui Ion Iliescu din primii ani tranzacţionişti, O anumită parte a presei, oficiosul PNL încheie în chip categoric:
„Iar anumitei prese ce prin insinuaţiune caută să atingă onorabilitatea domnului Tancred Constantinescu îi răspundem: domnul Tancred Constantinescu nu dă bani“.
Răspunsul îi sare în ochi lui Tudor Arghezi.
Drept urmare, în tableta Cum se apără un fost ministru (Bilete de papagal, 22 februarie 1929), publicistul pornește la atac în două planuri:
„Ce-ar gîndi un alegător britanic, citind o asemenea apărare într-un ziar englezesc? Un ministru e acuzat negru pe alb că s-a înavuţit în serviciul statului. E acuzaţia cea mai gravă ce-i poate fi adusă unui om de guvern. Acuzaţia se repetă şi se precizează, durează săptămîni, luni, un an, reprodusă şi de presă şi de partizanii politici ai ministrului acuzat. Singură durata constantă a acestei acuzaţii, care este lăsată să sporească şi să se întindă, în loc să fie, cum se cere, instantaneu reprimată printr-un act judiciar, este caracteristică“.
Prin raportare la comportamentul occidental în astfel de împrejurări, publicistul găseşte prilejul de a convoca un principiu al democraţiei europene:
Necesitatea ca un demnitar sau fost demnitar să răspundă degrabă acuzaţiilor aduse de presă, chiar şi cînd presa e considerată „o anumită presă“:
„Ministrul care întîrzie elucidarea unei acuzaţii în orice ţară de la Viena înainte, riscă să treacă drept suspect şi tăcerea lui va intra automatic în dosarul informativ. Oricine poate să dispreţuiască a răspunde în termen unei calomnii, afară de următorii dregători, miniştrii, magistraţi şi membrii camerelor legiuitoare. Acestor categorii de oameni publici le impune datoria să se disculpe imediat, indiferent de acuzator. A tăcea, mascat în opinia proastă ce ai afişa-o despre acuzator sau drapat în solemnitatea unui mut imperialism, este totdeauna a consimţi, cu cauză, la slăbirea prestigiului tău guvernamental sau judecătoresc“.
Corecte sau nu, indiferent de cine le face, acuzaţiilor publice trebuie să li se răspundă de către demnitarul pus la zid.
Tăcerea în astfel de împrejurări e periculoasă pentru cel atacat nu numai deoarece ea contravine statutului de om public, dar şi pentru că ea trece drept o acceptare a celor conţinute în acuzaţii.
Tudor Arghezi avansa o lecţie publică pentru politicianul român al anului 1929.
O lecţie valabilă din plin şi pentru politicianul, pentru omul public român al anului 2014.
Apelînd la sintagma „o anumită presă“, folosită de Liberalii lui Ionel Brătianu, anticipînd sintagma lui Ion Iliescu din primii ani tranzacţionişti, O anumită parte a presei, oficiosul PNL încheie în chip categoric:
„Iar anumitei prese ce prin insinuaţiune caută să atingă onorabilitatea domnului Tancred Constantinescu îi răspundem: domnul Tancred Constantinescu nu dă bani“.
Răspunsul îi sare în ochi lui Tudor Arghezi.
Drept urmare, în tableta Cum se apără un fost ministru (Bilete de papagal, 22 februarie 1929), publicistul pornește la atac în două planuri:
- În cel concret: al răspunsurilor la acuzaţia de înavuţire pe seama statului.
Meşter la denunţat textele propagandistice, Tudor Arghezi demonstrează că fostul ministru nu se putea îmbogăţi decît furînd de la stat. - În cel general, al formulei domnul fost ministru nu „dă bani“ pe acuzaţiile aduse de „o anumită presă“.
„Ce-ar gîndi un alegător britanic, citind o asemenea apărare într-un ziar englezesc? Un ministru e acuzat negru pe alb că s-a înavuţit în serviciul statului. E acuzaţia cea mai gravă ce-i poate fi adusă unui om de guvern. Acuzaţia se repetă şi se precizează, durează săptămîni, luni, un an, reprodusă şi de presă şi de partizanii politici ai ministrului acuzat. Singură durata constantă a acestei acuzaţii, care este lăsată să sporească şi să se întindă, în loc să fie, cum se cere, instantaneu reprimată printr-un act judiciar, este caracteristică“.
Prin raportare la comportamentul occidental în astfel de împrejurări, publicistul găseşte prilejul de a convoca un principiu al democraţiei europene:
Necesitatea ca un demnitar sau fost demnitar să răspundă degrabă acuzaţiilor aduse de presă, chiar şi cînd presa e considerată „o anumită presă“:
„Ministrul care întîrzie elucidarea unei acuzaţii în orice ţară de la Viena înainte, riscă să treacă drept suspect şi tăcerea lui va intra automatic în dosarul informativ. Oricine poate să dispreţuiască a răspunde în termen unei calomnii, afară de următorii dregători, miniştrii, magistraţi şi membrii camerelor legiuitoare. Acestor categorii de oameni publici le impune datoria să se disculpe imediat, indiferent de acuzator. A tăcea, mascat în opinia proastă ce ai afişa-o despre acuzator sau drapat în solemnitatea unui mut imperialism, este totdeauna a consimţi, cu cauză, la slăbirea prestigiului tău guvernamental sau judecătoresc“.
Corecte sau nu, indiferent de cine le face, acuzaţiilor publice trebuie să li se răspundă de către demnitarul pus la zid.
Tăcerea în astfel de împrejurări e periculoasă pentru cel atacat nu numai deoarece ea contravine statutului de om public, dar şi pentru că ea trece drept o acceptare a celor conţinute în acuzaţii.
Tudor Arghezi avansa o lecţie publică pentru politicianul român al anului 1929.
O lecţie valabilă din plin şi pentru politicianul, pentru omul public român al anului 2014.
Într-un interviu realizat pentru Realitatea TV şi realitatea.net de Costi Rogozanu şi Dan Duca, Victor Ponta recunoaşte că a greşit candidând la preşedinţia României, dar nu are de gând să facă un pas în spate. Pur şi simplu, se comportă ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Noua sa strategie – rezultă şi din interviul […]
YESTERDAY
Ca și Crin Antonescu, Victor Ponta și-a oferit tîmpla pistolului încărcat din mîna adversarilor!
Vă mai amintiți de acel 20 la sută, procentaj asumat de Crin Antonescu înainte de europarlamentare?Nătărău să fii și tot realizai că liderul PNL pusese în mîna adversarilor din alte partide, dar și din propriul partid, tîmpla sa împreună cu pistolul încărcat.
Cine voia să-l curețe pe Crin Antonescu avea mijlocul cel mai simplu:
Să facă în așa fel încît PNL să nu ia 20 la sută.
Și PNL n-a luat 20 la sută.
Iar Crin Antonescu a ieșit definitiv din joc.
Nu numai eu, dar și alții s-au întrebat de a ținut neapărat Crin Antonescu la acest barem, deși i s-a spus că e un risc prostesc?
Un răspuns ar fi și acela că liderul PNL voia să iasă din joc și-a căutat o formulă onorabilă de a o face.
La interviul de sîmbătă seara, Victor Ponta a declarat că începerea urmării penale în cazul votului din străinătate îl va obliga politic și moral să demisioneze din funcția de premier.
Despre scenariul potrivit căruia Victor Ponta poate fi debarcat din fruntea Guvernului prin începerea urmăririi penale împotriva sa am scris pe cristoiublog.ro. Socoteam că, potrivit Constituției, președintele îl poate suspenda pe premier în cazul începerii urmăririi penale.
Legea răspunderii ministeriale, Legea nr 115 din 1999, reclamă ca suspendarea să se facă după ce Președintele aprobă urmărirea penală pentru ministrul respectiv.
Procedura de aprobare e definită de art 16:
(1) In exercitarea dreptului de a cere urmarirea penala a unui membru al Guvernului, Presedintele Romaniei, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizarilor cu privire la savarsirea unei infractiuni in exercitiul functiei de catre membrii Guvernului, adreseaza ministrului justitiei o cerere in acest scop, pentru a proceda potrivit legii.
(2) Presedintele Romaniei este sesizat pentru a cere urmarirea penala a unui membru al Guvernului de catre primul-ministru, procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie sau de procurorul sef al Directiei Nationale Anticoruptie. (…)
(5) Pe baza analizei sesizarii, a probelor depuse in sustinerea acesteia, a declaratiilor si a probelor invocate de membrul Guvernului fata de care se solicita urmarirea penala, comisia speciala prevazuta la alin. (1) va prezenta Presedintelui Romaniei un raport cu propuneri privind urmarirea penala sau clasarea sesizarii. Sedintele comisiei nu sunt publice. Membrul Guvernului pentru care s-a facut sesizarea are dreptul de a fi audiat de comisie inaintea intocmirii raportului acesteia.
(6) Presedintele Romaniei hotaraste asupra raportului prezentat de comisia speciala prevazuta la alin. (5) si dispune comunicarea solutiei mijloacelor de informare in masa.
Nițel complicat, nu-i așa?!
Declarația lui Victor Ponta simplifică enorm plecarea lui Victor Ponta din fruntea Guvernului:
E suficient ca DNA să anunțe începerea urmăririi penale împotriva lui Victor Ponta!
Din cîte de vede, ca și Crin Antonescu, Victor Ponta și-a oferit tîmpla pistolului încărcat din mîna adversarilor.
Să fie, ca și-n cazul lui Crin Antonescu, o formulă onorabilă de a ieși din joc?
Cred că da.
Dacă demisionează pur și simplu, s-ar putea să piardă și Partidul, revoltat că-l lasă de izbeliște.
Dacă demisionează la anunțul făcut de DNA, poate scăpa nu numai de revolta PSD. Poate scăpa și de trimiterea în judecată, deoarece, pe parcursul anchetei, DNA îl poate scoate din cauză pe Victor Ponta.
Victor Ponta și-a oferit tîmpla.
DNA are deja pistolul încărcat.
Cînd se va apăsa pe trăgaci?
Depinde dacă DNA vrea să facă jocurile lui Traian Băsescu sau jocurile lui Klaus Iohannis.
Zilelele trecute, Călin Popescu Tăriceanu s-a băgat din nou în faţa microfoanelor, doar-doar o uita lumea de halul în care a ajuns ca politician ce şi-a trădat partidul, colegii şi nevestele de cel puţin cinci ori în viaţă. Tăriceanu, spre deosebire chiar de Ponta, n-a avut…bărbăţia să recunoască victoria lui Iohannis. A doua zi după […]
Fosta şefă a DIICOT, Alina Bica, a susţinut, într-o declaraţie dată în dosarul despăgubirilor, că nu era considerată om de încredere al vicepreşedintelui ANRP Sergiu Diacomatu, că nu a văzut raportul de evaluare a terenului şi că a semnat alături de ceilalţi membri ai comisiei, conform procedurilor, relatează Mediafax. Bica a făcut parte din comisia […]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu